Tristeţea unei specii care dispare

Odată cu apropierea primelor zăpezi ce se vor naşte incredibil de cast din cerul vânăt sau din pământul inert, revin la o melancolie cinegetică, ţâşnită dintr-un violent şi fierbinte impuls primordial, care mă apropie, cu o tandreţe livrescă, de fiarele rare, de zimbri, de acvile şi pelicani. Aceştia din urmă, în fiecare toamnă, se pregătesc cu atâta minuţie şi disperare de zbor, încât mi se pare, la capătul fiecărui septembrie, că pelicanii noştri din Deltă organizează nu cel din urmă zbor al lor, ci zborul tragic şi suprem prin care vor părăsi definitiv planeta.

Cine îi ascultă, oricât de insensibil ar fi, trăieşte până la urmă spaima că pelicanii nu se mai întorc. Zbaterea lor e atât de>>>continuarea aici>>>

PAUL ANGHEL