~Întoarcere în fabulos

Aparţin, cert, unei lumi astăzi inexistentă. Ţin de ea cu cea mai tulbure şi mai adâncă parte din fiinţa mea: copilăria. Prefacerile care au scufundat-o - Războiul, Revoluţia, Reconstrucţia, apoi Construcţia Socialistă – m-au depărtat de această lume din chiar prima adolescenţă, astfel încât tot ce a urmat poate fi socotit o intrare în real şi o ieşire din fabulos.

Satul meu? Peste câteva decenii, când m-am întors întâia oară acasă, realul biruise – ca pretutindeni, fabulosul dispăruse – ca pretutindeni, deci şi la mine în sat. Nimic din ce ştiam, nimic din ce trăisem. Nici unul dintre oamenii cu care îmi petrecusem copilăria. Doar câteva dimensiuni prime, poate cele mai exterioare, de la care trebuie totuşi să pornesc.Sunt moldovean. Satul meu, Recea, din comuna Răcătăului, ţine de Moldova de dincolo de Şiret. Când am citit „Ţara de dincolo de negură“ de Sadoveanu, mi-am spus că satul meu face parte din această lume de dincolo, din Moldova neilustră, ţară obscură de păduri, văi mărunte de ape, dealuri priporoase, iazuri, dintre Şiret şi Prut. Cineva va trebui să-i consacre cândva o monografie, ca să nu se uite ceea ce constituia, odinioară, civilizaţia arhaică a acestei lumi. Aici, în această zonă, s-au păstrat, până la cooperativizare, forme de viaţă socială pe care etnologul, sociologul, istoricul sunt siliţi să le deducă azi pe o cale imaginativă, recurgând la documente moarte, la mărturia cărţilor. Eu, în schimb, le-am trăit, le-am văzut, realitatea arhaităţii cu tot farmecul ei unic, cu toată înfăţişarea ei azi paradoxală, face parte din mine. Dar, mai întâi, valea Răcătăului, cum era, cum mai este…Satul mi-a dat o vale feerică, mi se părea mie. Apa Răcătăului vine de nu ştiu unde, din nişte dealuri cu păduri negre din miazănoapte, trece nu departe de casa mea, apoi se deschide larg valea, foarte larg, cât să cuprindă două puncte cardinale, miazăzi şi asfinţitul. între aceste două puncte de lumină curge Şiretul. Dincolo de Şiret, în asfinţit, cresc în amfiteatru dealuri cu păduri care se fac mereu mai nalte şi mereu mai albastre, până se sting în cer. Era fundalul extrem al lumii mele, după care începea altă lume, sau neantul. Răsăritul era năvalnic, brusc şi orbitor ca o invazie. Soarele meu inunda satul dintr-o dată, iar prin poarta pe care o tăia în cer, lăsând-o deschisă, năvălea iarna crivăţul. M-am născut deci la incidenţa unui răsărit violent, care m-a făcut să aşez – geografic – satul meu la capătul lumii. Citindu-I pe Eminescu, foarte de timpuriu, n-am putut plasa Oceanul, ca realitate cosmică primordială, decât în Răsărit.M-am născut într-o lume foarte aşezată, de când lumea. Satele care alcătuiau comuna păstrau încă, în vremea copilăriei mele – şi până mai alaltăieri, amintirea comunităţii arhaice asupra pământului, exprimată în pădurea obştească, ceaiuri şi păşuni obşteşti, dar şi semnele despărţirilor succesive din această comunitate primă, pe trunchiuri de sate şi proprietăţi individuale. Trei unităţi sociale distincte alcătuiau comuna: Răcătău-Răzeşi, Răcâtău-Mazili, Răcătău-Clăcaşi. Satul de răzeşi, aşezat pe cele mai bune pământuri, se pretindea întemeiat de Ştefan. Am cunoscut câteva din aceste răzeşii, moşioare să le sari cu pasul, care se desfăşurau exclusiv în lungime, uneori pe 10-15 kilometri, peste dealuri, cuprinzând pământ de arătură, ţelină, livadă, vie, pădure, păşune, iaz, loc de casă. Răzeşii mai păstrau urmele unor gospodării puternice, cu bătătură de conac, cu porţi mari şi grajduri arătoase, cu multe acareturi, cu cai buni de trăsură şi călărie, cu vite grase. Răzeşii erau dedaţi şi la negoţ, chiar şi la politică, ei asaltau din timp în timp, la alegeri, primăria comunei. Lângă satul lor, la margine, se desfăşura satul Mazililor – Răcătău-Mazili – alcătuit din răzeşi decăzuţi, din care mai rămăsese doar fudulia. Aveau în comun cu primii răzeşi doar biserica – un edificiu banal, fără nici o valoare istorică, aveau cu răzeşii conflicte de orgoliu, dar proprietăţile lor erau răvăşite, pulverizate în zeci de parcele; aveau şi o sărăcie mai aspră, care-i apropia de clăcaşi. Aceştia din urmă, gospodarii din Răcătău-Clăcaşi, erau aproape cu toţii slugi boiereşti, muncind în parte sau cu ziua pe cele două moşii din comună, Fornaraki şi Costinescu, moşii mici, dar prospere, ţinute rodnic prin munca celor mai amărâţi dintre răcătăoani.Satul meu, Recea, avea o situaţie aparte: întemeiat după împroprietărirea lui Cuza, era un sat nou, de foşti clăcaşi, cu gospodării relativ tinere, stăpânind pământuri slabe, râpoase, păduri smulse în 1864, prin energia Marelui Domn. (Un sat nou, chiar cu acest nume, Satul Nou, avea să se întemeieze lângă Valea Şiretului în 1945, în urma ultimei exproprieri, cea mai radicală, la care am fost martor.) Deci o istorie completă a proprietăţii rurale în Moldova, din începuturi până la zi, pe cuprinsul unei singure comune care nu depăşea o mie de suflete. O istorie înfăţişată muzeal, stratificată şi îngheţată ca în cărţi, care se lega cu o istorie mitică, poate şi mai pregnantă. Ba, să nu uit: în comună apăruse ca proprietar şi statul, ca proprietar de păduri. Mi-a rămas în minte şi un alt tip de împărţire după proprietate, o împărţire morală, care suna cam aşa: pădure omenească (a sătenilor), pădure boierească (a celor doi boieri), pădurea statului. Pământurile erau calificate la fel. Puteai să-ţi permiţi orice cu pământurile şi pădurile omeneşti, nu cu cele ale boierilor sau ale statului.Vorbeam de zestrea mitică. Din acest punct de vedere, satul meu avea o memorie mitologică fenomenală. Nu existau locuri, crânguri, movile, văi, viroage, budaie, iezături, curmături, runcuri nenumite, aceste toate aveau câte un nume special, antrenând o anume istorie, care ducea uneori până la începutul lumii. Subsolul gemea de mărturii ciudate, pe care fierul de plug le scotea la lumină primăvara sau toamna; un anume loc, pe râpa Şiretului, în drumul spre Pânceşti, se numea La Cetate, şi trei ani în şir tatăl meu, învăţător, a săpat cu elevii mai mari (cei de clasa a 7-a), ca să găsească niscai relicve scumpe sau cine ştie ce alte comori. N-a avut noroc. Norocul a căzut mai târziu, după anul 1960, pe nişte inimoşi arheologi de la Muzeul judeţean din Bacău, care au descoperit aici nimic mai mult decât o puternică cetate dacică, din vremea lui Burebista, supravieţuind până în epoca postromană. îmi incitau imaginaţia şi câteva gorgane, foarte teşite, în care vedeam cavaleri sciţi în armuri de aur. Vor fi fost? Desigur. Nici o legendă din satul meu nu i-a trădat până acum. în sfârşit, abundau legendele despre Ştefan, mai intens cultivate decât în alte colţuri ale Moldovei. O curiozitate: legendele din O samă de cuvinte circulau oral, purtate de oameni foarte bătrâni, toţi analfabeţi, care n-aveau cum şti nici de Neculce, nici de cronica sa! într-o primăvară, în vremea revărsării Şiretului, m-am întâlnit şi cu umbra lui Mihai. Unchiul meu din Pânceşti, Gheorghe Anghel, mi-a arătat cu degetul o albie secată a Şiretului, la depărtare de 6-8 km de cursul actual al apei, spunându-mi: „Când curgea Şiretul pe acolo, acum trei-patru sute de ani, a intrat Mihai Viteazul cu oaste în Moldova…“ Nu ştiu cât e adevăr în cele ce mi se spunea. Mai târziu, istorici de prestigiu m-au asigurat că memoria populară nu păstrează ecoul unui fapt, fie şi mitizându-l, decât cel mult trei generaţii şi că deci amintirea trecerii lui Mihai pe valea Şiretului n-ar putea fi decât o reminiscenţă recentă a educaţiei şcolare, o adaptare mitică a unor date învăţate la şcoală, ieri, alaltăieri. Fie şi aşa!…Uneori însă, de foarte multe ori, istoria învăţată la şcoală se confunda până la identificare cu istoria trăită de oamenii din satul meu. Primul document despre Războiul Neatârnării l-am cunoscut, astfel, nemijlocit, la biserica din satul Recea, atârnat pe un perete din naos. Era un petic de hârtie, încadrat în ramă şi pus sub sticlă, cu un şir de nume înscris într-un oval din crengi de stejar. Deasupra numelor scria: Eroii din satul Recea, corn. Răcătău, căzuţi în Războiul Neatârnării. Urmau cinci sau opt nume, pe care nu le mai ţin minte. Un alt tabel, la fel încadrat, cuprinzând un alt şir de nume, suna aşa: „Eroii din satul Recea, corn. Răcătău, căzuţi în Războiul pentru Reîntregirea Neamului.“ Pe mine unul mă speriau aceste tabele puse sub sticlă. Le vedeam în fiecare duminică, dar mai ales o dată în an, de Rusalii, când erau scoase afară, la soare, slujite de preot şi bocite de întreg satul de femei. Pe morţii de la 77 nu mai avea cine-i boci, ca şi pe morţii căzuţi pe vremea lui Ştefan. Dar erau plânşi ceilalţi, căzuţi la Mărăşti, Mărăşeşti, Caşin sau Oituz, erau bociţi sfâşietor de neveste, de copii şi de mame, de se zguduia bagdadia cerului. Cutremura această ceremonie, cine a trăit-o n-o mai poate uita. Eroii satului reveneau o dată în an acasă, la ai lor, răspundeau unui apel sacru, pe contingente şi generaţii: Generaţia 77, generaţia 1916. Şi cimitirul mirosea amar a pelin cosit şi iarbă mare, a lacrimă neplânsă şi a lacrimă plânsă amarnic, până la hohotul rupt din carne al femeilor uitate şi risipite printre cruci. Nici o lecţie de amvon sau catedră, nici o emfază, nici un discurs. Sărbătoarea era tristă, deşi cădea în cea mai luminată zi din an, când soarele începutului de vară aurea feţele celor vii, ca un memento sau ca un reproş. Nu era de glumit, istoria, pentru aceşti oameni ai mei, a fost întotdeauna participare corporală, sânge şi tragedie.Nu era de glumit nici cu munca. îmi aduc aminte clăcile, la seceriş, la treieriş, la cules, apoi cele din serile de iarnă. Era un fel de a munci năprasnic şi sărbătoreşte, cu generozitate şi dăruire, vara cât ţinea lumina, iarna – la claca femeilor – până cântau cocoşii de ziuă. Drept e, nu se alegea prea mult din această muncă, în sat la mine era un singur om bogat, straşnic de bogat, iar în satele vecine alţi câţiva, destul de puţini. Dacă stau să mă gândesc la modelul de dezvoltare al acestui sat al trecutului, văd bine drumul lui înfundat. Nu mijea pe atunci nici o zare. Sărăcimea evada toamna la marile podgorii din Sud, la Panciu, Odobeşti şi Jariştea, unde muncea cu ziua, întorcându-se după cules cu doar cât s-o scoată la capăt până în primăvară, restul lumii – nevoiaşi şi mijlocaşi – îşi drămuia boabele din recoltă în recoltă. Era o dramă boala, o tragedie moartea unei vite, iar asemenea evenimente negre se repetau des, împletindu-se cu suferinţe mai mari, ce căpătau proporţii apocaliptice, câte o molimă, câte o secetă. Copii mulţi, cinci-şase la fiecare casă. Se năşteau cu inocenţa cu care se ivesc primăvara mieii, iar unica grabă a părinţilor era să-i boteze. în rest… Din colegii mei de clasă am fost singurul care am trecut Şiretul, în anul 1942, spre o şcoală secundară.Atunci am ieşit întâia oară în lume, ca să rămân în lume cu scurte întoarceri, până la ruperea definitivă de sat, care s-a petrecut foarte curând. Dar ce curios: am avut iniţial sentimentul de a fi intrat într-o lume mai strâmtă decât satul, o lume care nu se putea lărgi decât prin deplasarea corporală dintr-un loc în altul. Satul, deşi adunat în câteva văioage, închis între câteva dealuri, deşi astupat primăvara şi toamna de noroaie, blocat de troienele care se zideau iarna la Hulă, lângă Şiret, îmi apărea acum, din perspectiva depărtării, ca cea mai largă lume, ca cea mai completă şi mai deplină lume, ca cel mai adânc, infinit univers. Un univers care îşi ajungea sieşi, un univers care n-avea nevoie de lumea din afară, un univers matcă, singurul în stare să nască lumi. în fond, nu-mi dăruise el, acest univers, tot ceea ce era prim şi temeinic în fiinţa mea? Limba, mitologia, istoria, soarele, luna, vatra, fântâna, mama, răsăritul, amiaza, amurgul, zorile, de fapt reperele care-l aşază pe ins în timp şi în spaţiu, de fapt reperele care-l aşază pe om între oameni mi Ie-a dat satul, ca să le reaşeze sau să nu le mai aşeze decât aproximativ învăţătura de apoi, de mai apoi. Ivit din acest pământ al satului, insul creşte bine şi fără cheltuială, începe prin a creşte moştenind în chip firesc o zestre pe care aiurea, într-un alt mediu, acelaşi ins o dobândeşte cu grele eforturi, prin eforturi complexe de compensare, care reprezintă mari investiţii sociale, antrenând un aparat vast şi întotdeauna incomplet. Idealizare, paseism? Nu, câteva judecăţi târzii, în marginea universului rural, cel mai complet univers pe care l-a creat istoria umană, poate fiindcă e cel mai vechi, cuprinzând experienţa de trăire şi gândire a câteva sute de generaţii, dintre cele peste 800 de generaţii în care unii istorici cuprind întregul corp al evoluţiei societăţii umane. Cultura arhaică rurală ştia şi avea capacitatea să facă omul de care avea nevoie, omul care s-o reprezinte, un om desăvârşit, înscris acestui univers oricât de revolut, dar un om complet, şi, din perspectiva istoriei culturii, un om universal. Un om universal produs de sat? Avansând o asemenea afirmaţie, nu ne aflăm oare în câmpul celei mai suspecte mitizări? Nu, fiindcă Ion Creangă este un uomo universale al culturii române, iar împreună cu el e un universal omul nostru folcloric. Acest om, la dimensiunile satului meu, poate răspunde la un chestionar de cel puţin 15-20 de mii de întrebări privind pământul, cerul, cultura plantelor şi animalelor, cultura obiceiurilor, cultura trupului şi a spiritului, cultura relaţiilor umane, după cum mi-au dovedit-o mai târziu cunoaşterea Chestionarelor etnologice şi juridice elaborate de Hasdeu, la care lumea satelor a răspuns acum un secol, la care ar fi putut răspunde, punct cu punct, cu o înaltă competenţă, şi satul meu. Adaptarea rapidă a ţăranului nostru la noile universuri, la universul industrial, nu e un miracol, ţine de capacitatea acestui om universal de a-şi însuşi şi supune un alt orizont, un orizont cu mult mai restrâns decât cel prim, şi, în consecinţă, doar aparent complicat, deci comprehensibil.Am regăsit această dăruire, această energie fantastică şi în satul meu, când m-am reîntors după 25 de ani. Nu mai aveam aici pe nimeni, decât nişte morminte, dar m-am reîntors la chemarea insistentă a unor voci din adânc. Nişte voci tremurătoare şi calde, vocile băncilor şcolii, poate, vocile unor tovarăşi de joacă pe care aveam să nu-i mai recunosc, regăsindu-i maturi, oameni în toată firea, cu gospodării aşezate şi copii mari. „Hai să-ţi arătăm şcolile, dispensarul, pământurile, livezile, viile, hai să vezi ce-am făcut, ce-am zidit, ce-am întemeiat de când n-ai mai călcat pe-aici!“… Am văzut, am pipăit, am confruntat, drumul de la ce ştiam la ce găseam acum mi se părea o distanţă astrală, care mă trimitea într-un univers necunoscut, străin cu totul copilăriei mele, de fapt universul real.…La plecare, în faţa primăriei, când strângeam ultimele mâini, un bărbat scund, fără vârstă, cu ochi surprinzători de limpezi, mă trimite dintr-o dată cu inima în cel mai adânc ungher al copilăriei.– Vasile! – tresar eu.Vasile nu răspunde, se bucură că cineva îl cheamă cu căldură, îi spune pe nume, dar nu răspunde. E rezervat, se retrage din prezent, se cufundă într-un fel de noapte în care mă caută, încă nu-mi răspunde. Vasile era armonistul satului; nu ştiu cum făcuse rost de o armonică, nu ştiu cine îl învăţase să cânte, dar burduful lui de sunete umplea nopţile de duminică şi destupa cheful la hore, nunţi şi cumetrii. Vasile se născuse orb. Ochii lui învăluiţi în albeaţă întorceau spre lume două albuşuri inerte, care mă speriau. îl văd acum, la reîntoarcere, cu ochii limpezi şi mă inundă bucuria. îl prind în braţe, îl scutur de umeri:– Vasile, nu mă recunoşti?Vasile ezită, caută în el, murmură: -Nu…– Vasile, dar vezi!– Da, văd.– Mă vezi atunci!…– Vă văd, dar nu ştiu cine sunteţi… Mai vorbiţi-mi un pic, mai spuneţi-mi ceva, nu recunosc oamenii de demult decât după auz…Vasile vedea! O banală operaţie, efectuată de nu ştiu care chirurg, îi redase vederea, îl readusese la bătrâneţe în lume, îi dăruise lumea, îl recuperase pentru real. Vasile mă vedea. Mă vedea, dar se uita la mine ca la un străin. Cât pot să-i fiu de străin când mă leagă de el atâtea, o viaţă, o lume?

Dar Vasile, prins de lumina prezentului în care mă vede şi în care îl văd, şi care este suprema lui bucurie, nu mă recunoaşte, nu mă vede, de fapt, decât cu ochiul orb şi lăuntric al unei lumi care a dispărut. El mă aude numai.

Un sunet sau poate o lumină a despărţit pentru mine, iremediabil dar tonic, realul de fabulos. Am ieşit sau m-am întors în sat? Unde mai e satul?

PAUL ANGHEL