~Tristeţea unei specii care dispare

Odată cu apropierea primelor zăpezi ce se vor naşte incredibil de cast din cerul vânăt sau din pământul inert, revin la o melancolie cinegetică, ţâşnită dintr-un violent şi fierbinte impuls primordial, care mă apropie, cu o tandreţe livrescă, de fiarele rare, de zimbri, de acvile şi pelicani. Aceştia din urmă, în fiecare toamnă, se pregătesc cu atâta minuţie şi disperare de zbor, încât mi se pare, la capătul fiecărui septembrie, că pelicanii noştri din Deltă organizează nu cel din urmă zbor al lor, ci zborul tragic şi suprem prin care vor părăsi definitiv planeta.

Cine îi ascultă, oricât de insensibil ar fi, trăieşte până la urmă spaima că pelicanii nu se mai întorc. Zbaterea lor e atât de brutală, desprinderea lor de ape, din ghioluri, de pe grinduri, este atât de grea şi zgomotoasă, încât, odată catapultaţi spre cer, aceşti hipopotami cu pene par în sfârşit eliberaţi, smulşi din gravitaţie, până ce, suind mereu şi mereu, devin imponderabili, scame simetrice de fulgi în văzduhul senin şi rar. Miracolul s-a săvârşit, zborul pelicanilor pare o smulgere din viaţă, angajarea într-o călătorie cosmică, sau într-o transcendenţă. Desprinderea de sol i-a transfigurat – iată – până la lipsa de substanţă, până la confundarea cu neantul care îi soarbe ca o sugativă. De jos, trăieşti neliniştea şi spaima că nu se mai întorc. Este, de fapt, tristeţea unei specii care dispare.

Acest sentiment l-am obţinut, probabil, retrospectiv, când am aflat că pelicanii sunt, biologic, o specie sortită pieirii. Ca toate speciile, desigur, dar dispariţia pelicanilor e iminentă, somativă, ca şi plecarea lor sezonieră. De aici poate tristeţea, de aici absurdul, de aici protestul faţă de acest adio pe care ni-l spune prin ei biologia.

Am discutat cu iluştri oameni de ştiinţă care au confirmat: da, pelicanii sunt pe cale de dispariţie, potenţialul lor vital, ca specie, a secat. în prezent ei agonizează, apoi vor pieri. Nu, nu se poate face nimic, încercările noastre disperate nu pot întoarce crugul destinului, chiar dacă muzeistic, în rezervaţii supravegheate, vom avea încă multă vreme pelicani. Drama este că specia nu mai luptă singură, nu mai doreşte să lupte, primeşte moartea cu blazare.

Cum şi cu ce mijloace să convingem pelicanii să supra­vieţuiască? Viitorul le este indiferent ca şi trecutul. Privind în sus, noi sau urmaşii noştri vom observa într-o bună zi că din cerul pustiu nu vor mai pogorî frumoşii noştri monştri mari. Vor coborî desigur egrete, cocori, berze, ibişi, nu şi pelicani.

Da, într-adevăr sunt nişte păsări ciudate, greoaie, inadaptabile, nişte nave anacronice plutind pe apele noastre vii, totul în înzestrarea lor pare de prisos sau absurd, ca într-un monument ininteligibil, dar impunător şi chiar sublim prin unicitate. Dar unicitatea îi va pierde. Nu există nici o specie înrudită prin care amintirea lor, oricât de vagă, să prolifereze.

În schimb zimbrii sunt taciturni. Cei câţiva, câţi se mai află în ţarcurile cu paznici şi infirmieri din Retezat, rumegă blând ca nişte bivoli din Ţara Făgăraşului, indiferenţi asupra destinului lor. Când vor muri, tot ca specie, ei vor muri ca şi codrii terţiari din care au ieşit, în picioare.

Ne-am oprit la ei şi dintr-o curiozitate heraldică. Le-am examinat fruntea, coarnele zvâcnite şi scurte, cerbicea. L-am înţeles şi l-am scandat pe Varlaam, poetul cel vechi, care va fi făcut un acelaşi pilduitor examen, de astă dată cu purtătorii stemei:

Cap de bour şi la domnii moldovineşti / Ca puterea aceii hieri să o socoteşti…

Am simţit în palmă răsuflarea animală a unui taur negru, iar degetele mele amirosind a tutun au înfiorat, prin narine, carnea de granit a zimbrului care s-a zidit în el, sever şi circumspect. Dosoftei, în a sa Psaltire, avea dreptate:

Capul cel de bour, de fiară vestită, / Semnează puterea ţării nesmintită…

Zimbrii noştri cei vechi s-au retras în stema de demult a Moldovei, împungând peretele vremii cu fruntea şi lăsându-şi urma acolo. Strănepoţii lor, adică zimbrii din Haţeg, sunt zimbri poloni de talie medie, aclimatizaţi la poalele Retezatului în Chimii zece ani. Aclimatizaţi e un fel de a spune. Neaclimatizarea lor ţine de o eră, neaclimatizarea lor funcţiona acum aproape şapte sute de ani, când Dragoş, pornit pe o urmă de zimbru, a vânat fiara falnică la apa şi în ţara ce avea să se cheme Moldova. Subiectiv, aş fi preferat într-un fel ca zimbrul să nu mai existe, ca şi oaia cu şapte coaste din Descrierea Moldovei, Ca şi Homer, ca şi Inorogul, ca şi Zgripsorul din bisericile maramureşene, ca toate realităţile care au devenit simboluri. În privinţa zimbrului îmi ajunge o stemă. În privinţa Inorogului îmi ajunge Dimitrie Cantemir.

Am stat lângă aceste superbe fiare, despărţit de răsuflarea lor calmă, ca a unor vulcani aproape stinşi, printr-un gard din wunoaie de stejar. Neputinţa tragică a zimbrilor începea de aici. Nu ne despărţea un codru, ci nişte lătunoaie. Obişnuiţi cu medicii, cu sanitarii, cu paznicii, cu îngrijitorii, cu toţi cei care supraveghează şi le menţin cu mari eforturi agonia ca specie, zimbrii au devenit, contrariu firii lor, toleranţi, adică impasibili. Consangvinizarea, consecinţă fatală a împuţinării, a sleit în ei acel fond ofensiv şi rebel, acea vocaţie suverană a duratei, fără de care puternica şi mândra fiară a pierdut stăpânirea codrilor şi a timpului, consimţind să intre în ţarcuri. Ei călătoresc în mod regulat cu trenui, din Polonia la noi şi invers, după o calendaristică a împerecherii strict dirijată, urmărită genealogic, supravegheată sever, o supapă-paleativ a supravieţuirii. O altă supapă este medicina veterinară. O alta…

Da, zimbrii au vocaţia sinuciderii ca specie, ei se află acum într-un prelung şi triumfal amurg biologic, iar împotriva acestei fatalităţi nu este nimic de făcut. Ne vom consola cu bovinele.

Un loc aparte în fauna Carpaţilor îl ocupă vulturii, iar prin ei ne apropiem iarăşi de cer. După cum ne precizează un cercetător, ultimul zăgan a fost ucis, cu alice de iepuri, la 23 septembrie 1927, lângă Turnu Roşu, pe muntele Suru. Pentru a se mai putea întâlni cu zăganul, acest vultur faimos al crestelor noastre, celebrul ornitolog şi fotograf suedez Bengt Berg a fost nevoit să urce, doi ani consecutiv, în Himalaia.*

Ni se spune totuşi că vulturii – Cyps fulvus, Aquila chrysaetos, Falco peregrinus, Aegypius monachus, Falco Tinnunculus ş.a.m.d. – au fost stârpiţi de om dintr-o prejudecată literară sau printr-o dezastruoasă politică literaro-cinegetică ce îmbrăţişează aproape o sută de ani. Braţul care a înălţat puşca spre cer, ochiul care a răstignit în crucea catarii zborul planat al păsării, cea mai mândră dintre toate, au făcut să se dărâme un mit întrupat şi înaripat, mai mult decât o pasăre sau o stemă, un simbol. Masacrul l-a comandat neînţelegerea, necunoaşterea ecologiei acestor zburătoare, adică ignoranţa. Şi cum ignoranţa nu este niciodată singură, ea s-a împăunat cu teorie, cu dogme, cu argumente ştiinţifice despre rolul nefast în economia vânatului pe care l-ar fi avut vulturii carpatini. La un examen cu adevărat ştiinţific, intervenit ca totdeauna prea târziu, s-a putut stabili că aceşti vulturi suri, negri sau fumurii, departe de a concura apetitul cinegetic al omului, erau în fond nişte rezonabili olimpieni. Concluzia s-a impus când specia aproape dispăruse. La un recensământ din 1966, întreprins de Comisia Monumentelor Naturii, pe tot axul nostru carpatic a fost înregistrată doar o singură pereche de vulturi, de vulturi bruni din specia Aegypius monachus, iar la un festin cu stârvuri organizat consecutiv pe Retezat, pe platoul alpin, nu s-a mai prezentat nici unul. Au dispărut în cer superbii cavaleri ai văzduhului, s-au retras definitiv în legendă, aşa cum a precizat-o cercetătorul nostru. Ne-au rămas în schimb rândurile scrise cu pană de vultur din Pravila de la Govora a lui Matei Basarab Vodă, din 1640: Stihuri la prea luminata stemă a milostivilor Domni Basarabi sau, mai aproape de noi, acele Versuri 8 asupra stemelor luminatului şi înălţatului Domn Io Constantin Basarabă Voievod, din care reţinem profilul corbului heraldic valah:

Semnul domniei corbul ieste cu cruce, / Pren care de sus Doamne tărie îţi aduce…

Desigur, e o melancolie de toamnă, sentimentul chinuitor că ceva dispare iremediabil, ca o Veneţie a fiinţei ce se scufundă zilnic, ca o Florenţa a cugetului ştearsă de dezastre, ca o Alexandrie a literei mistuită de foc. Mi-a adus vestea despre pelicanii din Deltă un vechi şi delicat prieten, poet al publicisticii, Vlrgil Toso, care şi-a clamat telefonic neliniştea, înlocuindu-mi-o şi provocând aceste rânduri:

– Ştii, îmi striga, pelicanii nu se vor mai întoarce, pelicanii dispar!

Am descoperit apoi zimbrii, apoi acvilele, apoi unicitatea. Tragedia dispariţiei persecută numai exemplarul unic.

Extrapolarea pe planul valorilor a acestei melancolii biologice nu consolează totuşi decât vag. Marile piscuri ale literaturii şi artei noastre urcă spre noi dintr-un adânc de eră. Sunt forme irepetabile de relief, măreţia lor ţâşneşte din singularitate. Un Hasdeu, un Eminescu, un lorga, un Blaga sau Arghezi, un Pârvan sau un Călinescu sunt exemplare care înfrâng legea seriilor şi care nu se vor mai repeta. E drept, asemenea masive umane se ordonează într-o sistemă, ca şi lanţul Carpaţilor, care dă structură geologică acestei ţări. Dar Sadoveanu, Neculce, Creangă sau zimbrii? Dar acvilele, adică Eminescu, Miron Costin, lorga, Dimitrie Cantemir? Dar pelicanii, adică fiinţele ciudate, anacronice, neadaptate, piezişe, un Mateiu Caragiale sau un Urmuz? „Unde este Călinescu şi Tudor Vladimirescu?“

Natura şi cultura nu cunosc vidul. O legitimă vocaţie compensatorie va înlocui titanismul prin altceva.

_________________________
* Vezi “Cavalerii văzduhului se retrag în legendă”, de Al. Filipescu, revista „Astra“, iulie 1967.

PAUL ANGHEL